Adam si Eva, editura Gramar

Liviu Rebreanu, prozatorul bolovănos, arid, non-stilist – cum era considerat de critica tradiţională (Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu) – pare astăzi un scriitor, totuşi, elaborat şi cerebral, care îşi supraveghează expresia până la limita artificiului (a şi fost comparat cu Flaubert).
Incontestabil, Adam şi Eva este rezultanta unei meditaţii transcendentale, motivată de o experienţă trans-personală. Prin arta analitică de sondare a profunzimilor psihice, ilustrată atât de Adam şi Eva cât şi de Ciuleandra, Liviu Rebreanu visa, aproxima şi chiar dimensiona o ştiinţă a conştiinţei. În chiar primul volum din Caiete (Ed. „Dacia“, Cluj-Napoca, 1974) se poate desluşi interesul lui Rebreanu pentru psihanaliză, ca şi „deschiderea“ pentru interpretarea creaţiei: „Fiecare epocă primeşte o dată cu ideile şi ochi noi, şi vede foarte mult în vechile creaţii spirituale.“

Călătorie prin tunelul timpului
R-M. Alberes are dreptate: călătoria iniţiatică este chiar contrariul aventurii. Nici „încercările“ lui Don Quijote nu sunt aventuri pur şi simplu, ci „iluminări“.
Romanul baroc, „imaginaţie pură în afara adevărului şi realităţii“ (R-M. Alberes), poetic şi decadent – în sensul tipologic al termenului –, alimentat de stări onirice ori ştiinţe ezoterice, romanul irealist are în centrul său căutarea. În romanul mistic ori faustic, iniţierea extatică este chiar contrariul aventurii, pentru că structurează un univers magic, miraculos şi construieşte un personaj mutant, receptiv, permeabil la iluminări şi transfigurări.
Fantasticul romantic descoperea tema dublului şi a luminilor simultane (Lessing, Goethe, Hugo). Miraculosul mistic, care mizează pe personalitatea multiplicată şi universurile suprapuse rămâne în esenţă non-creştin, dacă nu anti-creştin, dar cu o existenţă mult anterioară creştinismului.

Fiecare capitol din Adam şi Eva, ca proiecţie într-un nou spaţiu mitologic al erosului, reface printr-o singură secţiune arheologia propusă de Salammbô. Nu acţiuni, ci viituri sufleteşti, nu personaje, ci apariţii hieratice; şi, în plus, aceeaşi construcţie de simetrii permanent reductibile, aceeaşi răsfrângere binară între spiritul de opoziţie şi atracţie; Moloh (principiul masculin) – Tanit, zeiţa lumii şi a iubirii şi stăpâna apelor corespund seriei de eroi Toma – Heona care se caută în iubire pentru a se împlini în moarte. Atracţia magnetică a iubirii reface cuplurile în toate ciclurile istorice - AURELIU GOCI