Ars alchimica

Scrierile lui Paracelsus se disting mai ales prin mani­era concisă şi totodată cuprinzătoare în care sunt expuse ideile. Din acest punct de vedere, ele pot fi comparate cu lucrările lui Tales, Heraclit, Pitagora, Anaxagora şi Hipocrat. După cum spune un discipol al său: „În tratatele lui Paracelsus nu există nici o necla­ritate şi dacă vom urma căile pe care ni le‑a arătat, avansând în acelaşi timp în domeniul ştiinţei fizice, vom desco­peri cele mai însemnate comori îngropate în locurile pe care ni le‑a indicat cu ajutorul baghetei sale magice.”

Cu toate că este posibil să‑l privim pe Paracelsus în lumina oricărei perspective, singura cale de a înţelege corect omul şi strădania sa este aceea de a evita tendinţa de a ignora caracterul mistic în favoarea celui raţional, pe scurt, de a accepta dualitatea naturii sale. El a scris foarte mult despre tainele Cabalei şi secretele alchimiei şi magiei naturale. Pe de altă parte, a fost un susţinător fidel al cer­cetării experimentale, criticându‑i vehement şi constant pe cei ce refuzau să scruteze problemele la originile lor şi care acceptau cu ochii închişi autoritatea celor din vechime: „Am început sa‑mi desăvârsesc arta imaginându‑mi că nu există nici un pro­fesor în toată lumea capabil să mă înveţe, şi că a trebuit să capăt eu însumi cunoştinţele în acest scop. Singura carte pe care am studiat‑o a fost cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu.”

Cercetările întreprinse de Paracelsus în vederea obţinerii Pietrei Filosofale a sădit în el cre­dinţa că omul reprezintă adevărata Chintesenţă. El spune: „După ce Dumnezeu a creat toate elementele, stelele şi orice alt lucru şi le‑a stabilit locul lor după voia Sa, El a trecut, în cele din urmă, la crearea omului. A extras esenţa din cele patru elemente într‑o singură substanţă. A extras, de asemenea, esenţa înţelep­ciu­nii, a artei şi a raţiunii din astre, iar această dublă esenţă a comprimat‑o într‑o unică substanţă.”

Din această substanţă a fost făcut omul, cea mai înăltă dintre creaţiile lui Dumnezeu. Se poate distinge în această viziune o importantă idee a Renaşterii: bunătatea esenţială şi natura perfectibilă a Omului.