Basme scurte, dar hazlii, bune de amuzat copii

Joiana stătea la o tarabă din piaţa centrală şi vindea lapte şi brânză proaspătă. Voia să-şi adune bani pentru a cumpăra un nou clopoţel, căci pierduse limbuţă de la cel vechi şi nu-i mai putea bucura pe moş Gheorghe şi tuşa Grăchina cu clinchetul lui dulce şi melodios în serile de vară, venind de la păscut.

 

Pe timpuri, când clopoţelul avea limbă, moşnegii îl auzeau de departe şi o întâmpinau pe Joiana, stând amândoi cu coatele pe gard, lângă poarta deschisă. Iar de când i s-a stricat clopoţelul, văcuţa era nevoită să ragă din răsputeri la poartă până ce stăpânii o auzeau şi o primeau în ogradă. Răguşise sărmana vacă de atâta ras, şi, iată de ce, într-o zi de joi, hotărâse ferm să-şi cumpere un alt clopoţel.

 

Deodată în faţa tarabei apăru o namilă neagră cu un corn pe nas. „Cine o mai fi şi arătarea asta grasă şi neîndemânatică?” se miră în sinea sa Joiana. Mătăhala coborî, ca să vedeţi, de pe o bicicletă roşie şi se îndreptă spre ea, sfredelind-o cu cei doi ochişori mărunţi şi obraznici.

 

Noroc, roşcovano! o salută arătarea. Mă cheamă Rino şi aş vrea să fac cunoştinţă cu tine. îmi pare că suntem rude.