Caragiale dupa Caragiale. Arcanele interpretarii: exagerari, deformari, excese

Caragiale si caragialismul au intrat in metabolismul culturii si civilizatiei romanesti, iar felul in care reactionam la cele doua instante constituie in sine un test estetic, etic si, nu in cele din urma, noetic. Confruntarea cu Caragiale si caragialismul nu poate fi evitata, nici chiar de cei care nu-i citesc opera, pentru ca Lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea in care traim, s-a mulat pe reflexele noastre mentalitare, ne-a modelat gesticulatia cotidiana, atit in spatiul public, cit si in cel privat, si a configurat o stilistica particulara, un indelebil profil identitar. Ce e de facut? Sa ne privim cit mai adinc in aceasta oglinda, sa ne cunoastem mai bine, sa ne lasam posedati de geniul lui Caragiale, sa devenim caragialieni, adica intelepti, buni si ironici.

 

„Functionind ca un adevarat turnesol in raport cu fantasmele noastre identitare, pe care le neutralizeaza ironic, lumea lui Caragiale se vadeste a fi, in ultim resort, o simpla reprezentare fara continut, menita a reflecta cu fidelitate gustul si sensibilitatea interpretului insusi. Fiind el insusi un scriitor de nuanta decadenta, amator de specularitati exorbitante, Angelo Mitchievici evita ispita actualizarii neavenite si ne propune un Caragiale de belle epoque, adica un Caragiale al timpului sau. Un timp in care si autorului cartii de fata i-ar fi placut sa traiasca.” (Antonio Patras)