Enciclopedia sublimului

Un ghid al francofilului si al anglomaniacului, al gurmetului, al expertului in stil si al iubitorului de arta. Un omagiu al fastului, cu siguranta una dintre cele mai neobisnuite carti, un compendiu atragator de schite literare, o calatorie in cele mai neasteptate locuri dintr-o lume a reveriei plina de frumos.

„Servirea ceaiului verde a devenit un ritual in Japonia secolului al doisprezecelea, cand calugarii Zen au inceput sa cultive arbori de ceai chinezesti pentru a obtine bautura care sa ii tina treji pe parcursul lungilor sesiuni de meditatie din miez de noapte. Traditia a evoluat prin conturarea ceremoniei ceaiului, numita chanoyu si gandita astfel incat sa-i incurajeze pe oaspeti sa se bucure in tihna de ritual, in contextul unui adapost rustic, construit ca o chilie. Totul intr-o atmosfera linistita, plina de consideratie. Fiecare gest era planuit in detaliu, de la pozitia bolului in causul palmei pana la complimentele soptite la adresa decorului, in timp ce maestrul de ceremonii isi servea oaspetii.

In Anglia ceaiul se servea cu aceeasi solemnitate ceremoniala, insa aici valoarea estetica statea in delicatete, nu in simplitate. Anna Stanhope, a saptea ducesa de Bedford (1783–1857) si doamna de onoare a reginei Victoria, a instituit obiceiul ceaiului de dupa-amiaza, invitandu-si prietenele in budoar la un ceai cu paine prajita, intrucat de pe la ora cinci a serii – cu mult inainte de cina – suferea de «un disconfort», dupa cum ii scria unui apropiat. Ceremonia engleza a ceaiului era intima, dar opulenta. Pe la 1600, din cauza taxelor ridicate, pretul unei jumatati de kilogram de ceai era mai mare decat simbria pe un an a unui servitor. Moralistii au socotit ceaiul o frivolitate, cu toate ca taxele au fost reduse in 1834, odata cu descoperirea ceaiului mai accesibil din India. Pana atunci insa, stapana casei obisnuia sa tina sub cheie pretiosul bun si il servea numai in cesti de portelan, pe care le spala singura, de teama sa nu le sparga servitorii mai neindemanatici. Serviciul de ceai al unei victoriene care se respecta trebuia sa fie «gratios», observa un ghid de eticheta, «iar invelitoarea ceainicului, delicata si meticulos brodata ».[...]

Erau la fel de multe obiceiuri legate de manusi ca si stilurile de a le purta. Manusile femeilor erau parfumate cu mosc si ambra cenusie, brodate excesiv cu flori, fluturi si pasari, ornate cu nasturi pretiosi, iar unele aveau taieturi la incheietura degetului pentru a scoate in evidenta inelele purtate pe dedesubt. In secolul al saptesprezecelea, au devenit la moda manusile din piele moale de gaina si limericks, manusi confectionate in Limerick, Irlanda, din pielea viteilor nenascuti. Un naturalist francez din secolul al optsprezecelea a reusit sa faca o pereche de manusi din fire de paianjen tesute. Cele mai fine puteau fi impachetate intr-o coaja de nuca, si multe erau destul de valoroase incat sa fie trecute in testament.“ - Jessica Kerwin Jenkins, Enciclopedia sublimului