Lovituri de geniu

Pe 6 iulie 2008, doi sportivi fermecatori s-au intalnit pe Terenul Central de la Wimbledon, intr-o finala care a marcat un moment istoric in tenis. Roger Federer era pe punctul de a ocupa pozitia binemeritata de cel mai bun jucator din istoria acestui sport. Campion la Wimbledon de cinci ori la rand, elvetianul trebuia doar sa-si sustina parcursul.

Si exact atunci a aparut la orizont rivalul sau, eroul spaniol Rafael Nadal, omul momentului. Potrivit autorului, meciul captivant pe care l-au jucat cei doi tenismeni o fost „o demonstratie de patru-ore-si-patru-zeci-si-opt-de-minute de tenis ca la carte – o sarbatoare a talentului, a acuratetei, a gratiei, a fortei, a vitezei, a andurantei, a determinarii si a sportivitatii”. Dar a fost, totodata, si rezumatul unei rivalitati fascinante si nuantate, aprig disputate si de proportii istorice.
Dupa cum arata "Lovituri de geniu", rivalitatea Federer-Nadal face parte din elita rivalitatilor sportive, iar confruntarea lor legendara de la Wimbledon nu este doar una dintre cele mai mari partide din istoria tenisului, ci si unul dintre cele mai insemnate evenimente sportive din istorie in general.

Fragment din volum:

„Spre nemultumirea parintilor sai, Federer era un elev indiferent si neascultator, fara a fi prost, ci doar dezinteresat. Tenisul, pe de alta parte, hranea ceva din el si-i atragea atentia. Dupa-amiaza, isi lua bicicleta si pleca la club, unde se antrena individual si in grup. Era atent la instructiuni, dar invata si de unul singur, experimentand mult. A descoperit ca putea sa mimeze cu usurinta servele-carlig ale lui Sampras si voleurile lui Edberg. „Loviturile smechere" nu i se pareau chiar atat de smechere. Lui ii ieseau natural efectele si unghiurile care le scapau si celor mai buni jucatori mai in varsta de la club. La fel ca reverul cu o singura mana.
Clubul a angajat un australian chipes si charismatic, pe Peter Carter, pentru a juca cu cei mai talentati juniori. Pentru Federer, acesta a fost figura mentorului clasic, fratele mai mare pe care nu l-a avut niciodata. Cei doi au lucrat impreuna pe cele sase terenuri cu zgura ale clubului, exersand iar si iar loviturile. Roger a renuntat la restul sporturilor, in special la fotbal, pentru a se antrena mai mult la tenis. A trecut, treptat, la tinte din ce in ce mai mici, micsorandu-si astfel marja de eroare. Talentul sau abundent era mascat de dispozitia sa. Dupa cum spunea Barlocher, era un „clovn". „Roger nu era obraznic, ci doar foarte sociabil, cautand mereu prietenia celorlalti copii. Zambea, radea, tipa. Nu spunea niciodata: «Trebuie sa fiu serios pentru ca vreau sa ajung numarul 1 intr-o zi». Nici pe departe."
Era, totodata, extrem de sensibil. Plangea la cel mai mic esec. Barlocher isi amintea de o partida pe care Federer a pierdut-o in fata unui baiat de la un alt club. Cand l-a cautat sa-l consoleze, nu l-a gasit nicaieri. „Apoi l-am vazut pe Terenul 1", povestea ea. „Statea singur sub scaunul arbitrului central si plangea."