Nimeni

Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvânt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevă­rat, pare să spună Gwenaëlle Aubry în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura Tatălui retează sau, dim­potrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă pentru Gwenaëlle Aubry a da o voce unui părinte pierdut în pro­pria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar putea numi Nimeni aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toți.

Simona Sora

Un apreciat profesor de Drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (un sindrom maniaco-depresiv), şi-a căutat identita­tea pierdută. Boala l-a transformat într-un  „nimeni“, dar comentariul profund, nuanțat, al fiicei, îl recompune din măştile ordonate alfa­betic. Două voci, două vieți decalate, efortul de a ascunde suferința, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre granița incertă dintre litera­tură şi proiecțiile psihice.

Gabriela Adameşteanu

Un tată care se străduieşte să se trans­forme pe sine în nimic. O fiică ce transformă nimicul la loc în tată. Există atâtea cărți despre mamă în litera­tura universală. Aceasta este una dintre cărțile tatălui. Un abecedar al complica­tei iubiri filiale şi paterne, transformat într-o adevărată bijuterie stilistică.

Svetlana Cârstean

Chestiunea identității bântuie narațiunea concentrată a lui Aubry despre un avocat parizian suferind de tulburare bipolară. Cititorul se simte privilegiat să pătrundă în mințile zdruncinate ale personajelor, grație frazelor realizate cu virtuozitate şi structurii ingenioase.

New York Times Book Review