Nisipuri miscatoare

Volum detinator al premiului ”Cel mai bun thriller suedez al anului 2016”

”Nisipuri miscatoare” este un thriller incisiv despre o adolescenta de 18 ani, Maja Norberg, acuzata de cateva crime comise intr-o scoala de la periferia bogata a Stockholmului. O drama care ridica intrebari despre arhitectura complicata a dragostei, efectele dezastruoase ale sentimentului de vina si rolul justitiei. Totusi, cum a reusit Maja, o fata simpatica si buna la invatatura, sa ajunga cea mai dispretuita adolescenta din tara? Ce a facut, cu adevarat? Si prin ce concurs de imprejurari a ajuns dupa gratii?

Fragment din roman:

"Am tipat pana a inceput sa ma arda gatul si corpul nu mi-a mai functionat, si, la douazeci si doua de ore de cand am iesit din acea clasa, am adormit, in sfarsit. Am avut nevoie doar de o criza isterica, un doctor in halat si o injectie in brat. Insa n-am dormit multa vreme. Si cand m-am trezit, am auzit ciripiri in cap. Fragmente de muzica, versuri care veneau dintr-un loc pe care nu mi-l amintesc. 
Nu mai eram in „camera mea", locul in care m-au adus la inceput, ci in camera de izolare. Bineinteles, n-am mai vazut o celula de izolare pana atunci, dar nu m-am indoit ca eram acolo. N-avea nicio fereastra. Doar o saltea din cauciuc pe pardoseala langa o scurgere de marimea unui capac de toaleta. Au crezut ca o sa vomit. O oglinda dubla incetosata acoperea complet un perete. Supraveghere constanta. 
Am incercat sa evit sa ma uit in directia aceea, la oglinda, deoarece mi-am dat seama ca de acolo ma pazeau, de acolo, din spatele ei, de parca eram un peste in acvariu. In schimb, m-am holbat direct la tavan. Am asteptat sa cada peste mine, sa se inmoaie ca iaurtul, sa se desfaca, sa crape ca o rana si ca o mana sa se intinda in jos prin gaura si sa ma traga de acolo, in sus, cat mai departe. Dar mamei si tatei nu le-ar fi trecut niciodata prin minte sa faca asa ceva. Ei se temeau de mine, am vazut asta la spital, erau ingroziti. Fiica lor era o criminala, merita asta, trebuia sa fie moarta, de ce nu murea? 
„Mama si tata mai traiesc?” Acum inteleg de ce s-a purtat atat de ciudat cand am intrebat asta. 

Intamplator, sunt o plangacioasa. La filme. Cand vad reclame cu bebelusi sau cand cineva canta atat de fantastic, ca toti cei din juriul de la emisiunea The Voice Sverige (Vocea Suediei) sunt lasati cu gura cascata, se ridica in picioare si fac ovatii strigand: „Acum! Noua ta viata incepe acum!" Plang cand cineva se poarta frumos chiar daca nu e nevoie, si cand ma infurii, insa nu reusesc sa explic de ce. Sfarsituri nefericite la filme? Happy-enduri? Plang. Asta genul de persoana care sunt. Dar atunci n-am plans. N-aveam chiar niciun motiv. Un final nefericit e trist doar cand exista o alternativa, daca pare nedrept. Nu si daca e inevitabil. In acel caz tristetea nu-si are rostul. 
N-am crezut ca voi putea sa mai adorm. Am avut impresia ca va trebui sa zac pe saltea asteptand o vesnicie. Un peste de acvariu ajuns la mal. Insa, brusc, am simtit cat de transpirata eram. Leoarca. In par, intre picioare. Inghetam. Palmele ma dureau, atat de frig imi era. Tremuram atat de tare, incat nu puteam sa ma misc. Nu era nicio patura acolo, iar eu tremuram tot mai tare. Ma manca pielea, Scalpul. Palmele. 
Apoi am cedat si m-am uitat la peretele cu oglinda. Erau oameni acolo, stiam asta. Ii puteam simti miscandu-se dincolo de luciu, in spatele ei, peste tot prin jurul meu, uitandu-se la mine chiar daca nu-i puteam vedea. In jurul acvariului meu in care inotam, in care pluteam cu burta-n sus."