O calatorie dincolo de moarte

"Am încălcat decalogul şi totuşi El m-a iertat..."

Cu greu îşi poate imagina cineva cât de subțire este granița între nebunie şi realitate, între agonie şi extaz, între viața de aici şi viața de dincolo. Nici eu aş fi priceput mai lesne, dacă n-ar fi existat o zi, o singură zi, care mi-a schimbat în mod hotărâtor destinul. Deşi trăirile mele legate de atunci sunt simțitor estompate, cum aş putea uita ziua de 2 iulie 2000?! Avem 24 de ani şi eram însărcinată cu un copil al nimănui. Al nimănui pentru că nu īl dorea nimeni, iar inima mea era un deşert infinit în care dragostea, mila şi Dumnezeu uitaseră de mult timp să mai plouă. Da, recunosc am fost un criminal odios şi mă îndoiesc că am plătit suficient pentru asta. Nu vă puteți imagina cruzimea de care am dat dovadă. Dacăvă īnchipuiți că totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecință a “civilizației” secolului nostru, vă înşelați.

 

N-a fost vorba de nicio programare la medic. Nu! Am doritsă comit actul fără să mi-l asum şi fără să fiu trasă la raspundere. Am împins dulapuri, am făcut eforturi fizice exagerate, am băut vin roşu în cantități impresionante. Nimic, acest copilse încăpățâna să vină, cu orice preț, pe lumea asta. Părea că mă împacasem cu ideeasau, cel puțin, refuzam să mă gândesc la ea. Până într-o duminică de iulie…

Duminica Dumnezeu se odihneşte, dar pentru mine a facut atunci o excepție. Spitalul Caritas din Bucureşti a fost fortăreața în spatele căreia am capitulat.

Acolo şi atunci m-am întâlnit cu EL. Amețită de durere, zăceam aruncată într-un cărucior cu rotile, pe nişte coridoare înguste şi întortocheate, undeva la porțile infernului. Nu aveam absolut niciun ban în buzunar şi nu am reuşit să cumpăr bunăvoința medicilor; nici măcar pe a infirmierelor care, în loc de o targă mi-au oferit un scaun incomod, de parcă cineva îşi pusese în gând să mă tortureze şi să-mi sporească, cu fiecare secundă, chinul. Nu îndrăznesc să acuz pe nimeni, meritam cu vârf şi îndesat totul. Clipele mi se păreau nesfârşite, durerea trecuse dincolo de limita suportabilă.

 

Leşinam în răstimpuri iar în momentele de luciditate nu-mi doream decât să mor mai repede. După ore întregi de aşteptare, într-un final, am fost dusă în sala de operație. Mi s-a facut prima doză de anestezic...infecția era atât de mare, încat anestezia nu-şi mai făcea efectul. A urmat o doză suplimentară, după ce mama şi-a dat acordul scris, pentru ca ei să mi-o poată administra.

Ați simțit vreodată că vă prăbuşiți de pe o treaptă în gol ? cam asta era senzația..

Vocile medicilor rămâneau undeva în spate, iar eu coboram încet şi sigur în întuneric. Nu am văzut nicio luminiță, iar ’’tunelul’’, dacă poate fi numit aşa, era un neant întunecos în care mă afundam lent.

Prima senzație a fost de eliberare. Nu mai exista durere, gravitație sau timp. Pluteam în derivă într-un spațiu amorf, iar la un moment dat, deasupra mea a venit ‘’CINEVA’’.Îi simțeam prezența, dar ştiam că nu am ‘’voie’’sau că ‘’nu se cade’’ să Îl ‘’privesc’’. Folosesc ghilimelele pentru că nu vă pot descrie decât cu titlu aproximativ ceea ce simțeam. Intrasem într-un univers necunoscut, iar instrumentele de care dispune gândirea rațională nu sunt suficiente pentru a-l explica.

 

Asistată de PREZENȚA LUI, am început un fel de autoanaliză a întregii mele vieți. Hotărât lucru, nu urmăream un film! Era, mai degrabă, ca şi cum citeam o carte, al cărei personaj principal eram eu însămi. Mă aflam, deopotrivă, în ipostaza de acuzator şi acuzat. Trăiam un fel de interogatoriu al conştiinței mele. De exemplu:

‘’Aifost un om laş!’’