Orasul bufnitei

In ultima zi, fata lui George a luat o expresie ironica: parca zambea de neputinta noastra. Apoi, fata lui a devenit sarcastica si, in ultima faza, detasata. Era desprins, era deasupra noastra, era mort. Am plecat acasa si am incercat sa dorm. Eram obosita, epuizata si de o amarciune cumplita. Nu prea ma consum in fata mortii; o cunosc bine, ma lupt cu ea zilnic, dar o accept, ce naiba pot sa fac, apoi o uit. O las undeva in urma mea si merg mai departe. De ce nu si in cazul lui?! Ce factor, ce dereglare imi strica mecanismele de aparare atat de bine unse in alte imprejurari, atat de perfecte? Zilele si noptile de garda la patul lui? Derapajul meu mental la moartea lui era ata de avansat incat inchideam ochii si-l auzeam pe Edy Apetrei spunandu-mi sa-i mai bag adrenalina, il auzeam pe Soco cerand inca o radiografie toracica, o auzeam pe Ana Campeanu spunand decerebrare, o auzeam pe Iulia plangand linistit, auzeam infectionistul cerand o alta antibiograma Un cosmar cu prea multe persoane in jurul meu, cu prea multi specialisti in boli de inima, in terapie intensiva, in respiratie mecanica, in come. Cateva ore m-am chinuit sa adorm, apoi am sarit arsa din pat si m-am trezit la birou. Am luat tratatul lui Hegglin Era o pierdere de vreme sa mai incerc, somnul ma ocolea, era sigur, asa ca mai bine sa citesc, sa nu-i scol pe cei din casa, si sa reiau mental cazul cu creionul in mana, pe hartie. De ce? De ce?