Timpul pierdut 5. Prizonoera. Plecarea Albertinei

Fragment din volum:
 
“Asa cum in carnetele ilizibile in care un chimist de geniu, care nu stie ca moartea-i atat de aproape, a notat descoperiri care vor ramane poate pentru totdeauna necunoscute celorlalti, ea desprinsese, din pagini mai ilizibile decat papirusurile cu scriere cuneiforma, formula etern adevarata, pentru totdeauna fecunda, a acestei bucurii necunoscute, speranta mistica a ingerului rosu al diminetii. Si eu pentru care, mai putin totusi decat pentru Vinteuil poate, ea fusese de asemenea o cauza, si era din nou in chiar acea seara, trezind din nou gelozia mea in legatura cu Albertine, tocmai datorita ei, prin compensare, putuse veni pana la mine ciudata chemare pe care o voi auzi neincetat de acum inainte — ca pe o fagaduiala ca exista si altceva, realizabil prin arta fara indoiala, decat neantul pe care il gasisem in toate placerile si in iubirea insasi, si ca daca viata mi se parea atat de zadarnica, cel putin ea nu implinise totul.