Va tineti de glume, d-le Feynman!

Richard P. Feynman a fost unul dintre cei mai interesanţi fizicieni ai secolului trecut, o minte uluitoare care a inventat teorii şi metode de calcul. Nu se mai poate face, azi, fizica particulelor elementare fără diagrame Feynman, iar pentru integralele de drum, cu care a formulat electrodinamica cuantică, a primit, în 1965, Premiul Nobel. Richard Feynman n-a fost doar un fizician genial. A fost un spirit liber, iconoclast, o minte scormonitoare, cu o gîndire complet neconvenţională, un om dedicat ştiinţei şi, în acelaşi timp, profund implicat în cetate. Amintirile notate în cartea Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!, abia apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui Victor Bârsan, tocmai potretul unui asemenea om ieşit din tipare conturează. Sînt frînturi de viaţă, anecdote, unele legate de profesie, altele nu, relatate simplu, direct, fără complicaţii stilistice, povestite unui coleg de trupă, Ralph Leighton, percuţionist şi el – da, Feynman a fost şi percuţionist, unul deloc rău, spun cei care se pricep. Profanul care sînt a aflat, astfel, că Feynman a avut şi contribuţii în biologie: autodidact pasionat, a vrut să înţeleagă ce se face în domeniul ăsta, drept pentru care, într-o vară, a intrat în laboratorul de biologie de la CalTech şi a făcut cercetare aidoma unui student doctorand (era, pe-atunci, profesor de fizică teoretică). S-a ocupat de genetică. A obţinut rezultate, pe unele le-a publicat, le-a comunicat la Harvard... Şi, evident, n-a fost mulţumit: şi-a dat seama că a greşit prosteşte un experiment, că s-a comportat ca doctorul Bovary, un „tolomac care avea o idee vagă cum să îndrepte un picior strîmb, dar nu făcea decît să-şi bage în pămînt toţi pacienţii“. Cîţi oameni de ştiinţă sînt în stare să recunoască aşa ceva despre munca lor? Pasionant e capitolul care descrie perioada petrecută la Los Alamos, în echipa proiectului Manhattan – bomba atomică. Ai senzaţia că erau o mînă de puşti care se distrau – într-un fel, chiar asta făceau, pasionaţi cum erau de fizică şi matematică şi fericiţi că n-au nimic altceva care să le ocupe mintea. E drept, Feynman, mai zglobiu, în încercarea de a-şi convinge colegii şi superiorii că securitatea locului nu e tocmai ce-ar trebui să fie, s-a apucat să înveţe şi să spargă seifuri – curînd, a ajuns un specialist reputat în domeniu. Tristă, pentru că ne sună îngrozitor de familiar, e povestea anului în care Feynman a fost membru al unei comisii a statului California care trebuia să aleagă noile manuale de matematică şi ştiinţe. Era perioada în care se inventase „Noua matematică“ de care îşi bate joc şi matematicianul şi cîntăreţul Tom Lehrer (oamenii de ştiinţă au rămas cu bătaia de joc, specialiştii în educaţie au învins). Feynman era oripilat de imbecilitatea manualelor, care proliferau greşeli şi inexactităţi şi nu explicau nimic, şi era siderat de atitudinea membrilor comisiei (care nu citeau manualele pe care le evaluau, ci se bazau doar pe „ratingul“ dat de profesori, un fel de delegare a responsabilităţii) şi de intruziunile perfect ilegale ale editorilor. Un an în care el a cheltuit o mare cantitate de energie, cu rezultate minime. Vă sună cunoscut? Cum la fel de familiar îmi sună glosele lui Feynman pe marginea tulburătoarei apetenţe a omului modern către iraţional. El, raţional par excellence, e uimit că, în epoca ştiinţei, „o mulţime de oameni mă atrag în discuţii de spre OZN-uri, astrologie, vreo formă de misticism, conştiinţă extinsă, noi tipuri de conştienţă, percepţie extrasenzorială etc.“ Curios, Feynman vrea să înţeleagă, experimentează pe sine însuşi diverse teorii – şi e dezamăgit de rezultate. Nici nu putea fi altfel, pentru că el, consecvent, aplică numai metoda ştiinţifică. Pasajele de felul acesta mi-au adus aminte de o altă carte frumoasă a lui, The meaning of it all, o culegere de texte ale unor conferinţe publice (Incertitudinea ştiinţei, Incertitudinea valorilor, Epoca neştiinţifică), care ar merita din plin să fie tradusă. Foarte amuzantă e relatarea incursiunii lui Feynman în domeniile umaniste. Celebru de-acum, fusese invitat la o conferinţă interdisciplinară cu tema „etica egalităţii“. Concluzia omului de ştiinţă exactă care era Feynman e că oamenii cu care avea de-a face, umanişti, vorbeau incontinent despre noţiuni nedefinite sau pentru care fiecare avea propria definiţie, necunoscută celorlalţi. Ca să priceapă ceva, îşi traduce discursurile lor bombastice, şi ajunge la enunţuri scurte şi banale. Nu procedau metodic, izolînd problema, circumscriind-o cît mai precis. Vorbeau şi nu spuneau nimic, nu aveau nici o şansă să se înţeleagă. Şi-a jurat să nu mai participe vreodată la o întîlnire multidisciplinară. Sigur că e aici şi ceva din dispreţul de nimic motivat al savantului din ştiinţele tari faţă de umaniştii care, îşi spune el, cred că pot explica lumea fără să înţeleagă nimic din funcţionarea ei. Dar, în privinţa interdisciplinarităţii, eu îl înţeleg şi îl aprob întru totul. Şi, deloc întîmplător, în acelaşi capitol, găsim episodul discuţiei avute cu cîţiva tineri rabini care l-au rugat să le ţină nişte lecţii de iniţiere în ştiinţe, pentru a putea funcţiona în lumea modernă. Plin de speranţe, a început să explice, dar s-a lămurit repede că, pentru ei, întrebarea fundamentală era: „Este electricitatea foc?.“ Fundamentală, da, pentru că „în Talmud scrie că n-ai voie să faci foc sîmbăta, aşa că întrebarea noastră este: putem folosi aparatele electrice sîmbăta?“. „Nu-i interesa cîtuşi de puţin ştiinţa!“ exclamă, şocat, Feynman. „Tot ce voiau de la ştiinţă era să-i ajute să interpreteze mai bine Talmudul!“ Pe de altă parte, relativa distanţă a lui Feynman faţă de domeniile umaniste şi faţă de artă nu-l împiedică să vrea să înţeleagă, ba chiar să încerce. Aşa se face că, pornind de la perplexităţi oarecum de înţeles în faţa artei contemporane din partea unui profan şi cerînd explicaţii de la un amic pictor, ajunge să ia de la acesta lecţii de desen, devine un grafician amator de succes, vinde lucrări, i se organizează chiar o expoziţie. Moment pe care diletantul cu bun-simţ care este îl simte culminant – şi se opreşte. O pledoarie pentru raţiune, pentru bun-simţ, pentru ştiinţă şi pentru o atitudine raţională în înţelegerea lumii şi a rostului nostru în lume. Şi un portret din fărîme al unui om excepţional. Prezentarea ii apartine domnului Liviu Ornea, publicata in Observatorul Cultural.