Dansatoarele

... trebuia să fie fermă cu el. S‑a întins brusc și a înșfăcat racheta; după ce au tras amândoi de ea câteva clipe, a reușit s‑o ia.

— La revedere! i‑a spus, întorcându‑i spatele și lăsându‑l uluit; a pornit într‑un pas aproape alergător, care spera să‑l descurajeze. Era ca și cum îi întorcea spatele unui câine care o mârâia: nu trebuia să simtă că‑i era frică. Și oricum, de ce s‑ar fi temut?

Bărbatul era cât jumătate din ea, iar racheta se afla în posesia ei, deci nu avea ce să‑i facă. Simțea că tot se ținea după ea, cu toate că nu se uita deloc în spate. Dă să vină un tramvai, și‑a spus ea, și chiar a apărut unul, însă era departe, aștepta la un semafor.

Bărbatul a apărut lângă ea, gâfâind tare, la o clipă după ce Christine ajunsese în stație. Fata a rămas cu privirea ațintită înainte, neclintită. — Ești prietena mea, i‑a spus, ezitant.

Christine s‑a îmbunat: nu încerca s‑o agațe, până la urmă, era doar un străin care voia să cunoască oameni de‑ai locului; dacă ar fi fost în locul lui, și‑ar fi dorit același lucru.

— Da, i‑a răspuns, străduindu‑se să‑i zâmbească.

— Asta e bine. Țara mea e foarte departe. Lui Christine nu‑i venea în minte niciun răspuns potrivit.

— Ce interesant! Très interessant. Sosea tramvaiul, în sfârșit; fata și‑a deschis poșeta și a scos un bilet...