Dincolo de frontiere

Andreï Makine a dezvăluit, spre stupefacţia generală, într-un interviu din 2011 pentru Le Figaro, că sub semnătura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, încoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere îi aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele căreia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde sîntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre, biologică şi socială, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”.

„Frontierele despre care vorbeşte autorul Testamentului francez sînt cele pe care le depăşeşti prin radicalizare, sau prin exil, dar şi cele ale romanului. Cine vorbeşte, de fapt, în această carte? Andreï Makine îşi pune o mulţime de măşti. Dacă Gabriel Osmonde este un nume de împrumut cu care a semnat mai multe romane în urmă cu vreo zece ani, mai ales Alternaştere, deducem că în Dincolo de frontiere există trei voci: Lynden, Osmonde şi Makine. Adică un cavaler al Apocalipsei, un scriitor bîntuit de viziuni felliniene şi un narator mai rezonabil. Pe cine trebuie să asculţi? Acest joc ne conduce la singura întrebare care merită pusă: se poate spune totul prin literatură? Cu-adevărat? În ce măsură o epocă îi permite unui scriitor – Makine, Osmonde, Lynden – să deschidă robinetul temerilor şi fantasmelor sale, să elibereze torente de cuvinte, idei, imagini fără să i se reproşeze că provoacă, perverteşte, murdăreşte?” (Le Figaro littéraire)

„De data aceasta, Andreï Makine nu ne mai ia cu el în călătorie în Siberia, ci împinge tot mai departe limitele noastre psihologice. În Dincolo de frontiere, el pune sub semnul întrebării atît condiţia umană, cît şi pe cea de scriitor: poate acesta din urmă să scrie totul? Un roman sclipitor şi exploziv.” (La Voix du Nord)