Madonizand

Geo Vasile este critic literar, italienist, traducător și poet; s-a născut la București unde a  studiat și locuiește; este autorul unei masive antologii de poezie italiană, cu precădere din secolul  XX,  pentru care a fost decorat cu medalia STELLA D’ITALIA în grad de cavaler de către președintele Republicii Italiene Giorgio Napolitano; totodată este autorul a 23 de ediții bilingve din opera unor poeți clasici și contemporani români dintre care: Eminescu, Bacovia, Ion Vinea, Gellu Naum, Gela Enea, Ion Deaconescu, Dumitru Nicodim etc., precum și a unei ample antologii bilingve de poezie românească (de la Eminescu, Lucian Blaga, la optzeciști și douămiiști). Din 1994 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2012 primeşte Premiul USR pentru întreaga activitate literară.

Scriitor erudit şi italienist eminent, poetul Geo Vasile, autor a zece cărți de lirică în română și în italiană, dintre care patru publicate la edituri din Italia, îşi vede de drumeagurile sale poetice indiferent la tărăboiul artistic al ultimelor etape. Constructele poetice din Madonizând jonglează cu diverse forme fixe şi cu întorsături de topică medievale, dar şi cu versuri libere sau albe. Este greu să încerci aşa ceva şi să nu greşeşti ori să nu apari ca un chinuit plat, nu îi este dat oricui să fie juglero.

Spectaculosul regenerării unor reţete consacrate de sute de ani vine din absorbirea neologismelor de dată recentă tip angiografie, și întrețeserea lor cu formulări de menestrel târziu, rafinat renascentist şi chiar baroc.

Italienistul preia câte un motto inspirat din L. Wittgenstein („La verità non e nelle cose, ma nel linguaggio”. Preiau şi eu traducerea – dar nu e chiar aşa în acest caz, căci poemele sunt aglomerate şi cu „lucruri”) şi din Marianne Moore („Non c’è poesia d’amore senza crudeltà” – din nou traducere). Cruzimea aici este mai degrabă un naturalism autoscopic, punerea în cheie culturală a bolii-uzurii şi a instrumentarului spitalicesc cu nume barbarizante, însă poetizate cu umor şi (auto)ironie, ba chiar şi madonizate.

Poetul joacă mereu la două capete, parcă exersând medievalul spirit al opuşilor. Antonimele ar fi aici o artă înaltă, specifică modernismului înalt şi o alta ironic-sarcastică scăldată în neologisme sanitare, rebarbative. E ca şi cum ai revedea talgerele balanţei poeziei spaniole de secol XIII: „Cantigos de amigo”, poeme de dragoste inspirate din lirica trubadurilor provensali, în contrabalans având maliţios-ironicele „Cantigas de amigo y de maldizer”. Gen „mânat parcă de brâncă/ pe bulevarde comuniste, curve, miliţieni, alimentare,/ chiar dacă uneori în biblioteca veneai să vezi zeiţe// îndrăgostite doar de-atleţi vârtoşi şi de momiţe…// făceai conspecte pentru seminarii de îndoctrinare,/ Doctor Faustus, îl citeai pe-atunci, în limba frâncă” (MULŢIME VIDĂ). Aici este şi contribuţia originală a lui Geo Vasile.

Ca să poţi degusta cum se cuvine această artă a intertextualităţii elitiste, în relaţie combinatorie cu postmodernista ironie de periferie, trebuie să fi citit ce trebuie şi  mult. Altfel, s-ar pierde prea mult din această scriitură în cheie, anatomizată savanto-inteligent: „după ce ţi-au despicat sternul cu flexul,/ după ce te-au deschis ca pe-o carte,/ chirurgul citeşte sub lupă nexul şi plexul,/ decide un by-pass între Venus şi Marte”.

Cred că ar fi bine să închei prefaţa cu un scăpărător poem despre…prefeţe, „André&Alain”, auto tradus: „Inna își ieșea din minți când venea vorba/ de maică-sa sau de prieteni,/ cum ar fi  André Pierre de Mandiargues,/ colecționar de pornografie sau de Allain Robbe-Grillet,/ cel ce îndrăznise să scrie în prefața antologiei Templul cu oglinzi:/ „dacă nu va fi cuminte,/ o vom închide în dulapul cu păpuși moarte”. // „Inna andava su tutte le furie  quando cadeva il discorso/ su sua madre o amici,/ come sarebbe André-Pierre de Mandiargue,/ collezionista di pornografia oppure di Alain Robbe-Grillet,/ colui che aveva osato di scrivere nel prologo dell’antologia Il Tempio degli  specchi:/ „se non sarà brava,/ la chiuderemo nello scrigno delle bambole morte”.

Felix Nicolau