Omenia si frumusetea cea dintai

Apărută iniţial ca o comunicare adresată Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, care a avut loc la Veneţia în 1961, Omenia şi frumuseţea cea dintâi analizează o trăsătură a poporului român din perspectivă theologică şi etnografică. Vorbind despre bogăția de semnificații cuprinse în noțiunea românească de omenie, George Racoveanu ne lămurește că omenia, „ca realitate, ca document de viaţă, este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu - toate acestea sunt podoabele omeniei." Suntem introduși astfel în lumea acestor frumoase însușiri, care-i sunt specifice și poporului român, invitați parcă să descoperim treptele frumosului, o Scară sui-generis ce urcă de la „iubirea de oaspeţi" şi „iubirea de străini", „omenie și nonviolenţă", până la „frumuseţea cea dintâi", către care însetează omul de omenie, chiar daca poartă „ranele păcatelor", și până la „omenie şi sfinţenie", omenia constituind „climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceriuri desăvârşit este (Mat. V, 48)." Frumosul românesc cuprins în noțiunea românească de „omenie" - care, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, e la fel de greu de definit ca și noțiunea de „dor" - reprezintă modul cum a înțeles și a trăit poporul român Adevărul Evangheliei, pe care și l-a însușit „înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi": „omenia este rezultatul trăirii Româneşti a adevărului Evangheliei."