Atac in biblioteca

Arion se intreaba in postfata volumului: „Cum o vor recepta tinerii de azi, care nu stiu decat din auzite despre modul in care am trait inainte de 1990? Vor mai gusta ei poante precum: „Ce-i mai rece decat apa rece? Apa calda, fratilor?”, „S-a dat Dero in colt. Si motanii au inceput sa-si faca provizii.”, sau vor sti ce paguba insemna sa spargi o sticla de ulei din ratia pe care o primeai lunar, sau aluziile la lipsa de lumina dintr-un oras de peste un milion de locuitori? Vor pricepe ei savoarea propozitiei „Am incheiat citatul”, propozitie obligatorie pentru oricine cita din „magistralele” cuvantari ale Tovarasului? Vor mai fi interesati de argoul pe care l-am folosit, o raritate in acea vreme, in timp ce ei au azi un limbaj atat de slobod?” Alaturi de Arion, nu stiu 100% ce raspunsuri sa dau la aceste intrebari. Ma abtin. Mai ales ca-mi sunt opaci baietii „cu muci in freza”, vorba lui Calin Popescu Tariceanu, ori cei cu creierele ravasite de iarba.

La prima lectura, atunci, in griul anilor 80, „Atac in biblioteca” a reprezentat pentru mine, ca si pentru cercul prietenilor mei, si un act de dizidenta fata de regim. Da, ati citit corect. Dizidenta. Prin personaje, prin tematica, prin abordare.

Cu „Atac in biblioteca”, George Arion si-a rezervat un loc sigur in istoria literaturii romane.