Cei frumosi si cei buni

„Volumul lui Cristian Fulaş este unitar în diversitate: tema este aceeaşi, a alienării contemporane. Autorul nu comite însă texte teziste; el are o mare imaginaţie epică, ştie să imprime prozelor efectul de verosimilitate: personajele sînt vii, crizele lor te izbesc şi se reţin. Cei frumoşi şi cei buni este intervalul experimental al unui foarte bun prozator, de la care, sînt absolut convins, vom avea parte de multe surprize cît se poate de plăcute. Cristian Fulaş este unul dintre prozatorii noului val, care nu numai că îşi ia vocaţia în serios, dar are şi posibilităţi extrem de diverse şi de rafinate.” (Bogdan Creţu)

„Proza lui Cristian Fulaş (mai corect ar fi să spun «scrisul», pentru că sîntem, în cazul său, la limita fixării în gen) este o întîlnire neaşteptată a unei acuităţi teoretice «bolnăvicioase», de şcoală post-structuralistă (cu Derrida pe drapel), aşadar trăind din obsesia nu a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienţă de viaţă la fel de «bolnăvicioasă», ce însumează trauma existenţială, adicţia, recuperarea antieroică, dar nu mai puţin miraculoasă, alienarea, acedia, nihilismul subminat de autoderiziune – pînă spre zonele cele mai ascunse ale umanului. A se (re)vedea neapărat şi Fîşii de ruşine şi După plîns, romanele ce precedă volumul de faţă. Dacă ar fi doar derridian, scriitorul s-ar izola probabil într-o meticulozitate maniacală, care şi-ar pierde obiectul. Dacă ar miza numai pe «autenticitate», ar intra în zona mizerabilismului, printre caizii ei obosiţi. La Fulaş conjuncţia extremelor potenţează ambele ipostaze, textul şi viaţa devenind consubstanţiale în continuum-ul a ceea ce prozatorul numea undeva «mai-mult-ca-prezentul». Şi care e, de altfel, marca sa distinctivă, ce-i fixează conturul de autor chiar cînd îşi dă, ca în volumul de faţă (unde găsim cel puţin un text excepţional, «Liniştea», printre altele bune şi foarte bune), şi teme heterodiegetice.” (O. Nimigean)