Confesiuni. Amintiri. Nostalgii

<span xml:lang="RO" lang="RO" style="text-align: justify; display: block;">Încă din copilărie mi-au plăcut obiectele de artă lucrate manual: mic mobilier marchetat sau sculptat, vaze, casete, tablouri sau covoare de preţ. Îmi aduc aminte că, plimbându-mă cu mama pe Calea Victoriei, într-un ajun de Mărţişor, pe o vreme însorită şi relativ caldă pentru acel anotimp, m-am oprit în faţa unui magazin în care se vindeau obiecte mici din porţelan de Meissen, Saxa, Limoges, Herend, Pforzheim sau Rosenthal, admirând obi-ectele de care erau legate şnururi alb-roşii. Aveam în jur de 8-9 ani şi am rugat-o pe mama să intrăm în magazin. Dorinţa mi-a fost satisfăcută, iar mama a crezut că o să mă îndrept spre un mic bibelou (foarte la modă în acea vreme) reprezentând un pisoiaş sau un căţeluş. Am ştiut imediat ce-mi doream şi anume o mică garnitură formată din două piese: o mică vază însoţită de o bombonieră, ambele de culoare ivoire, pe care erau delicat pictate mici floricele rosé, respectiv bleu-pal. Am rămas mută de admiraţie în faţa lor. „Văd că-ţi plac şi ţi le doreşti! Ţi le voi cumpăra cadou pentru Paştele ce se apropie, dar vor sta în vitrină, acasă la noi şi le vei păstra ca amintire de la mine!” Fericită, i-am făgăduit mamei că aşa o să fac. Promisiunea mea a fost parţial respectată. Nu ştiu când s-a spart mica vază, dar bomboniera există şi azi în vitrina Empire moştenită de la mama.