Naratiunea in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin

Cronicarii popoarelor mici, veşnic îngenuncheate, veşnic turburate, nu pot fi socotiţi cu adevărat moralişti. Moralismul presupune detaşarea, judecata rece, cu virtuţi pedagogice, el aparţine stabilităţii şi puterii, celor ce nu cunosc deznădejdea şi teama. Cronicarii noştri sunt justiţiari. Înclinaţia lor de a dori, violent, o ispăşire oricărei fărădelegi are gustul de cenuşă al disperării.

Prima cronică a ţării pare a fi opera unui contemporan cu noi, meşter în a deschide, în vorbe puţine, sugestii fără număr. (...) În realitatea cu complicate volute, scrisul lui Ureche, numai văzut superficial, e plan. El are câteva calităţi incomparabile: din câteva linii dure, conturul elementar al lucrurilor se limpezeşte triumfător, ca într-o xilografie. (...) Naraţiunea e ocupată integral de acţiune, iar excesul de acţiune devine monoton ca însuşi pasul egal al istoriei mişcat de la un an la altul. În acest fel, cu sau fără voia lui, Ureche atinge esenţa istoriei.

(...) La Costin, în schimb, scrisul nu mai e spontan, ci compus, adesea ceremonios; expunerea, fiind foarte des perifrastică, devine, uneori, prolixă. Cronicile moldovene din secolul al XVII-lea se află într-un raport de compensaţie. Ca un veritabil spirit clasic, Miron Costin instituie o ordine solemnă curgerii evenimentelor, îşi impune incidentalului, amorfului, viziunea. Psihologia sa e vizibil nuanţată, opiniile – sarcastic amare. În comparaţie cu Ureche, Costin dă impresia a se afla la începutul altei tradiţii.

Eugen Negrici