Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat

O placă memorială
Ar trebui să încep așa:
Pe la 1958, în București, pe bulevardul numit astăzi Mihail Kogălniceanu, fost Elisabeta, fost Ferdinand, fost Gheorghe Gheorghiu‑Dej, atunci 6 Martie, putea fi văzută aproape zil‑ nic o femeie înaltă, impozantă, distinsă, cu părul strâns într‑un coc încă bogat, acoperit toamna și iarna cu o pălărie fină, de fetru, îmbrăcată într‑un mantou închis la culoare și pantofi asortați, cu talpă moale, de crep, și sub mantou, o rochie din stofă ușoară, întotdeauna rochie, niciodată deux-pièces, cu un guleraș deschis la culoare, de obicei din dantelă brodată. În dreapta, pe corsaj, puțin mai jos de rever, femeia poartă întotdeauna o broșă mare, din lemn, chinezească, sau din metal emailat, veche, de calitate. Imobilul din care iese, masiv, solid, caracteristic Bucureștilor anilor ’30, are, pe zidul exterior, la distanță de numai 10 metri una de alta, două plăci comemorative, avertizând trecătorul că acolo au fost vecini două mari figuri ale culturii interbelice: Liviu Rebreanu, romancier, și Eugen Lovinescu, profesor secundar și cel mai ilustru animator al literelor românești în epocă. Doamna distinsă, cu pălărie și mantou asortat, e văduva celui din urmă. Ea înaintează fără grabă, privind din când în când la vitrine, pe trotuarul opus Facultății de Drept, prin fața atelierului de încălțăminte „Marianne”, a cofetăriei particulare „Teichmann”, prin dreptul intrării principale a parcului Cișmigiu, al inter‑ secției cu Brezoianu, până la Calea Victoriei, unde o ia, de cele mai multe ori, la dreapta. Este trecută de șaizeci de ani și silueta ei, puțin greoaie, se spri‑ jină într‑un baston, nelipsit și acesta, fie iarna, fie vara. Suferă de picioare, își amintesc unii; alții, altele spun că s‑a îngrășat puțin în ultimii ani și tălpile, prea mici, cu glezne subțiri, nu mai pot susține masivitatea trupului îmbătrânit. Poate părea absurd, dar itinerarul acesta zilnic se încheie de fiecare dată în clădirea Poștei Centrale, unde cere un timbru și franchează o scrisoare pe care o pune imediat la cutia de lângă ghișeul 4, ușița de „externe”. În unele zile se abate din drum, face un ocol pe B‑dul Republicii, Strada Academiei, Eugen Carada, Lipscani, Smîrdan și intră în biserica din Str. Poștei, colț cu Stavropoleos, unde aprinde o lumânare. Iar alteori ia un tramvai și merge până la intersecția Colentina cu Ștefan cel Mare. Atunci poartă și o sacoșă grea, fiindcă vizitează pe cineva la spital...