Ascendent

Pornind de la ideea depărtării de centrul ființei – (Dumnezeu/Divinitate/sursă) fiind factor declanșator al apropierii de extreme –, ajungem să înțelegem existența în ansamblu.

Atunci când ajungi în locul unde orice e posibil, te întrebi dacă nu cumva ai ajuns să nu îți mai dorești nimic. Și de aici începe adevărata trăire sinceră, de aici te poți evalua. Dacă aș putea materializa orice gând, orice stare din viața mea, care ar fi aceea? Fiind asupra ta, te observi.

Dorința cea mai arzătoare te definește;

Lipsa dorinței te șlefuiește.

Acum, există doruri și dorințe

încrederea în suflet sau în minte.

Suspinul este dorul dorului,

iar interesele, dorințele dorinței.

Suspinul, al inimii neînțeles dor,

interesul, al minții plan urmăritor.

… De fiecare dată când inima simte dincolo de hotarele și înțelegerea minții, se creează un diston între acestea.

Mintea încadrează și explică sufletului ceea ce simte. Însă mintea nu poate simți, de aceea habar nu are ce să îi transmită inimii ca fiind real și se reduce la mecanisme cunoscute și asamblate ad-hoc, din componente deja existente. Mintea nu cunoaște noul, necunoscutul, ea știe tot, află, calculează, găsește, iar dacă nu, concluzionează:

Nu poate fi adevărat ce simte inima, de unde? Cum?

Trebuie să explic asta…

Iar inima… Inima se închide în fața durității minții și nu înțelege, nu înțelege de ce trebuie să mai simtă, apoi să fie proscrisă de către aceasta…

Astfel, limitele omului sunt definite de ceea ce mintea își poate explica. Mecanism de discernere devenit, în foarte multe cazuri, cenzor al ființei. Și totuși mintea – împreună cu rațiunea – ne este esențială existențial, dar atât timp cât înțelegem faptul că limitarea minții nu este și limitarea vieții în sine, a existenței, aceasta fiind eternă, precum sufletul este, nu poate fi limitată de încadrările mentale.

Atunci când timpul prezent este singurul existent, înțeles și adoptat, mintea se supune inimii (sufletului).