Ce am facut

Jean d’Ormesson (1925–2017) este una dintre marile figuri ale literaturii fran­ceze contemporane. Romancier, eseist şi filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale îndelung hrănite cultural. Născut la Paris, într-o familie aristocratică, în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Aca­demiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

„Așadar, ce-am făcut? Am iubit apa, lumina, soarele, diminețile de vară, porturile, blândețea înserărilor pe coline și o mulțime de alte mărunțișuri fără însemnătate, cum e acel măslin rotat din golful Fethiye, pe care încă mi-l amintesc, sau scara în albastru și alb, flancată de două fântâni, din satul nu mai știu cum din Puglia. Nu-mi pare rău că am venit pe lume, nici că va trebui să plec înapoi spre ceva cu totul necunoscut, despre care, slavă Domnului, nimeni n-a putut afla o iotă. Viața mi s-a părut minunată și convenabil de lungă. Am avut noroc. Mulțumesc. Am făcut greșeli și nefăcute. Iertare. Să vă gândiți la mine din când în când. Iar când n-o să mai fiu pe aici, să salutați lumea în locul meu, fiindcă e cea mai grozavă mașină de vărsat lacrimi de sânge și de atins fericirea nebună. […]
Singurul lucru clar, în toată povestea asta, este că firul roșu al numelui D’Ormesson se pierde iute într-un păienjeniș de fire de toate culorile, într-o pădure îngrozitor de deasă de filiații și de înrudiri, într-un labirint de ascendențe și de descendențe, printre care se aștern și se întretaie nenumărate bulevarde luminate orbitor, străduțe întunecoase, cărări pierdute, drumuri care converg, se despart și, uneori, merg paralel, pasaje, intersecții, bretele ocolitoare și subterane. Acești D’Ormessoni, al căror nume mă laud că-l port, sunt doar o picătură de apă în oceanul trecutului meu, un pumn de nisip pe o imensă plajă, multă vreme pustie, apoi supraaglomerată, încărcată cu personaje legendare, cu vilegiaturiști anonimi, cu turiști grăbiți și cu plimbăreți năuci. […]
Frontierele se dezintegrează. Sexele nu mai sunt distincte. Rasele se amestecă până la a se confunda. Ce spuneați? A, da: dispar valorile, ne-am pierdut reperele. Și nu mai există anotimpuri.
Sunt în declin: națiunea; autoritatea; tradiția; cunoașterea împărtășită; regulile imuabile; bunul simț, devenit, prin forța ascunsă a lucrurilor, fiindcă Pământul nu e plat, fiindcă spaţiul e curb, sinonim cu stupiditatea; trecutul; ereditatea; căsătoria; ritualurile; ortografia; gramatica; latina și greaca; literatura franceză; semnul punct și virgulă; iarna; poate și blondele?
Sunt în ascensiune: fizica matematică; biologia; sănătatea; vârsta mijlocie; invenţiile; jocurile; ironia; deriziunea; nivelurile al doilea, al treilea, al patrulea; complexitatea; transporturile; electronica; textilele; opinia publică; o limbă engleză decăzută la cel mai de jos nivel; umanitarismul; universalitatea; vara. […]
La masă se respecta cu sfințenie un anume protocol nescris. Chiar și în perioadele de sărăcie, farfuriile de Sèvres sau de la Compagnie des Indes, moștenire de la vreo străbunică ori de la vreun străunchi dispărut fără urmași, erau flancate de argintăria cu însemnele familiei, câtă mai scăpase din datoriile la cărți, din faliment sau din alte aventuri bizare. O regulă fundamentală, a cărei origine nimeni n-o cunoștea, dar nimeni n-ar fi îndrăznit s-o încalce, spunea că argintăria asta – furculițe, cuțite, linguri nenumărate și cu întrebuin­țări precise, pe care trebuia să le cunoști – putea să fie așezată pe masă sau pe farfurie, dar niciodată – Doamne ferește! –, jumătate pe masă și jumătate pe farfurie. Dacă vreunul dintre noi, în mod excepțional, din stângăcie sau din neatenție, și-ar fi lăsat furculița în echilibru între masă și marginea farfuriei, reacția ime­diată ar fi fost: «Jacques!» sau «Jean!» sau «Henry!». Iar vinovatul ar fi împins rapid instrumentul spre mijlocul farfuriei imemoriale din fața lui. Nimeni nu lăsa vreodată lingurița în picioare într-o cană sau într-un bol. Ea trebuia să fie așezată lângă cană, pe sucupă sau pe farfurioară.“ – JEAN D’ORMESSON