Chipurile omului

Marius Marian a trecut printr-o criză a interiorității, marcată de un soi de patos sarcastic și ironic. A suportat cu un stoicism „sincretic” textualismul, mitologia derizoriului, a epurat fantezismul, alegoric și livresc, de orice anecdotă filosofică, de orice sobrietate erudită, de orice seducție a himerelor. Dimpotrivă, harul poetic și-a continuat „aventura existențială într-un ritm aproape trepidant”, „tradus” într-un discurs continuu, doar aparent uniform, căci demersul a deliberat (auto)ironic, încă înrădăcinat în poetizarea lumii ca o totalitate ce-și așteaptă renașterea etică, estetică, politică, socială, economică, filosofică, inclusiv scripturală și centrată – ca la A.E. Baconsky – pe meditația asupra principiului unificator al existenței care rămâne, în orice epocă, dragostea: „Între început și sfârșit, s-ar putea ca numai dragostea să însemne ceva” („Arcuirea luminii peste văz”): Acesta însă își vede periclitată perenitatea, când componenta negativă, propensiunea spre negativism, îi devoalează poetului partea hâdă a realității.

Ion Popescu-Brădiceni