Darul Ioanei

Editura Integral a publicat o nouă ediţie a romanului „Darul Ioanei” de Stelian Ţurlea. Scris în 1975-1976, dar respins de cenzură şi publicat abia în 2006, Darul Ioanei poate fi citit ca un roman de dragoste, un roman politic, o evocare a unei societăţi dispărute sau toate la un loc. Bucureştii anilor ’60 ’70, în care totul se menţine la suprafaţă, iar dedesubt e un gol imens, în care puterea socialului îşi pune amprenta asupra unui om, făcându-l să fie altminteri decât ar vrea.

Iubiri chinuite, sindrofii triste, activişti volubili şi şedinţe de partid incriminatoare şi interminabile, iluzii că se poate scăpa din pânza abil ţesută de regimul comunist.

Pe acest fundal, un bărbat e incapabil să-şi urmeze iubirea; dar primeşte în schimb un dar, înfrângerea - un om complet trebuie să ştie şi gustul înfrângerii. „N-ai pierdut niciodată – îi spune unul dintre personaje. După un timp ai să ajungi – nu, ai fi ajuns, acum n-o să mai fie aşa – să crezi că orice vrei, poţi. Nu e adevărat, e absurd, imposibil, o aberaţie. Nu orice vrei se poate. Te alterai, înţelegi? N-ai cunoscut înfrângerea şi nu eşti un om complet. Vrei să scrii cărţi. Ca să poţi face asta, trebuie să ştii totul, cu propria ta minte şi cu simţirea ta, nu din auzite. (...) Părăsindu-te, femeia asta ţi-a făcut un bine, chiar un mare bine, pentru care ar trebui să-i fii recunoscător. Pentru că te-a trezit la realitate, ţi-a deschis mintea, te-a adus cu picioarele pe pământ, te-a făcut om complet. Un om complet trebuie să ştie şi gustul înfrângerii”.

Pe acest fundal, un bărbat e incapabil să-şi urmeze iubirea; dar primeşte în schimb un dar, înfrângerea - un om complet trebuie să ştie şi gustul înfrângerii. „N-ai pierdut niciodată – îi spune unul dintre personaje. După un timp ai să ajungi – nu, ai fi ajuns, acum n-o să mai fie aşa – să crezi că orice vrei, poţi. Nu e adevărat, e absurd, imposibil, o aberaţie. Nu orice vrei se poate. Te alterai, înţelegi? N-ai cunoscut înfrângerea şi nu eşti un om complet. Vrei să scrii cărţi. Ca să poţi face asta, trebuie să ştii totul, cu propria ta minte şi cu simţirea ta, nu din auzite. (...) Părăsindu-te, femeia asta ţi-a făcut un bine, chiar un mare bine, pentru care ar trebui să-i fii recunoscător. Pentru că te-a trezit la realitate, ţi-a deschis mintea, te-a adus cu picioarele pe pământ, te-a făcut om complet. Un om complet trebuie să ştie şi gustul înfrângerii”.

„Autorul îşi construieşte în mod elaborat proza, cu aerul că nu o face: schimbă mereu planurile, modifică perspectiva, unghiul narativ, dând câtorva eroi posibilitatea de a se exprima liber, neîngrădit şi nemediat. Juxtapunerea acestor confesiuni paralele sau, mai exact spus, relaţionarea lor mai vizibilă ori mai discretă oferă, la final, cheia simbolică a cărţii”. (Daniel Cristea Enache)