Femeia de la etaj

 

... ce este atât de al naibii de amuzant?

N- am putut să mă abţin de la „al naibii".

-    Tu eşti, răspunsese el, după un moment de tăcere, cu o gură serioasă, dar cu ochi jucăuşi. Avea un accent puternic. Eşti foarte amuzantă, în merele tale.

Era ceva în chipul său, în moliciunea mată a obrajilor săi cu nuanţa lor uşor roz, părul negru sălbatic, sprâncenele şi genele sale, intensitatea amuzată a acelor ochi cenuşii marmoraţi - am zâmbit în ciuda situaţiei, am privit înapoi la mormanul meu de mâncare de lângă casă, mi-am imaginat dansul meu de Baba Yaga pe podea şi m-am văzut aşa cum trebuie să mă fi văzut el.

-    Cred că ai dreptate. M-am ridicat. Vrei unul?

I-am oferit ultimul măr, salvat din praf. Ei şi-a încreţit nasul şi a schiţat încă o dată un scurt râs.

-    Acum nu e bun.

-    Nu, am spus eu. Cred că nu e.

Când mă îndreptam spre ieşire, am privit din nou spre el. Nu era cu mama sau tatăl lui. Dădaca lui, tânără, cu sâni enormi, avea un braţ tatuat - modelul era ceva celtic - îndoit pe spatele banchetei.! Avea părul roşu şi în buza de jos strălucea ceva ce semăna cu un ac de siguranţă.

 

Ea mânca încet salata, frunză cu frunză, şi se uita la magazin ca şi cum ar fi fost un televizor. Băiatui se opri din agitaţia lui şi se uită la mine, cinic şi lung, dar fără expresie şi când i-am zâmbit, s-a uitat în altă parte. Acesta era atunci Reza.

A devenit destul de repede limpede că engleza lui era foarte săracă, dar nu mă temeam pentru el. în acea primă seara după şcoală m-am uitat în dosarul său şi am văzut că adresa lui de acasă era unul dintre cele mai selecte cartiere universitare în apropiere de râu.

 

Asta însemna că părinţii lui nu erau nici măcar studenţi postuniversitari, ci profesori în vizită sau bursieri importanţi de vreun fel. Ei, dacă cel puţin unul dintre ei ar putea să ştie engleza,...