Ingerii de bronz

„Angela Martin ne demonstreaza inca o data capacitatea sa de a pune timpul in naratiune, de a-i da chip epic, acordand cu finete ritmurile vietii personale, de familie si istorice, creand temporalitati verosimile, in care cititorul se recunoaste. Printr-o continuitate sui-generis in literatura noastra, construita pe parcursul a trei romane, unul dintre personajele sale, Cezar, descendent din Otesti, dupa mama, un Grozescu devenit austriac, medic psihiatru la Viena, isi traieste acum senectutea intre orasul de adoptie si Arad, intre ingrijorarile paterne legate de destinul copiilor sai, Liesl si Lori, si propriile-i nelinisti, care poarta un nume din trecut, Rujita, prima si neimplinita iubire din adolescenta. Construind o «contemporaneitate» multisituata, autoarea ne poarta, cu seducatoare dezinvoltura, de la Viena la Arad si Resita, apoi la Gemlik, in Turcia, prin incursiuni narative palpitante, care pun accente politiste sau foiletonistice pe evenimente, fara a le scoate de sub cupola unei saga memorabile. Dar simultan cu prezentul fara ragaz timpul nemuritor al familiei devine efigie prin monumentul funerar comandat si ridicat de Cezar in memoria alor sai. Astfel, «ingerii de bronz» fac legatura intre «aici» si «dincolo», stramutand lumea Otestilor si a urmasilor in eternitate.” (Rodica Zane)

„Se simti deodata copil, ocrotit de maica-sa, si se lasa cuprins de amintiri. Parca i le alesese ea cu sufletul ei matern si ii daduse drumul afara, la joaca, printre ingeri. Era in iunie, pe strada Scanteia, in fata casei bunicilor, pe tapsanul imbibat de un parfum varatic de flori de musetel. El se harjonea nu doar cu ingerii, ci si cu acele amintiri care erau niste fetite vesele si frumoase, de prin vecini, imbracate in rochite colorate. Nu aveau nume, dar il faceau fericit.”