Maiorescu. Confesiunile unui stoic

„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea nă-valnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.”

Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.