Maratonul invinsilor

V-am citit romanul mai devreme decât vă anunțasem că o voi face. Și, bineînțeles, cu mult interes. Sunteți printre destul de rarii scriitori care nu șovăie să se întoarcă spre experiența suferită și s-o considere demnă de a deveni subiect literar. Teama de „a face politică” se răsfrânge în această ciudată fereală. Dumneavoastră ați înțeles – și vă felicit – că un om care a trăit sub totalitarism suferă mutații nu de ordin politic, ci psihic, și că acest tip de mutilare și de nevroză își cere romancierii. Maratonul învinșilor dă, în același timp, dovadă de curaj estetic. Restabilind narațiunea și personajele în drepturile lor, în fond sunteți, cu un termen prea vast, dar de data asta exact: postmodern.

(Monica Lovinescu, 1997)

Maratonul învinșilor e un tratat de demonologie modernă. Ca într-un „experiment Pitești” întins la nivelul unei întregi țări, victimele sunt și călăi. Ei poartă cu sine blestemul de a perpetua un sistem care i-a distrus pe ei înainte de a-i transforma în instrumente ale exterminării. Nu există învingători și învinși, ci grade diverse ale degradării omenescului, prăpăstii care nu comunică între ele. Prizonieră a coloniei penitenciare e, în primul rând, mintea personajelor. Tulburarea psihică îi împiedică să vadă diferența dintre bine și rău. Iar atunci când, în dureroase eforturi de luciditate, o percep, ea nu diminuează, ci amplifică neputința de a se sustrage scenariului infernal, produs de mințile bolnave de cinism ale ideologilor. Printr-un paradox nemilos, străfulgerările de lumină nu fac decât să sporească bezna. (...) Felul în care Gabriel Chifu controlează mecanismele terifiantului îl plasează în seria scurtă a autorilor esențiali pentru înțelegerea Răului.

(Mircea Mihăieș, 2021)

„Ingenios, foarte bine scris și extrem de antrenant la lectură, romanul lui Gabriel Chifu se așază solid la temelia a ceea ce ar putea fi romanul românesc după 1989.”

(Dan Cristea, 1997)