Particularitati demografice, etiologice si clinice ale arsurilor accidentale la copii

„Spitalul este un univers aparte. Mai toată lumea este de acord cu această afirmație. Este un spațiu în care știința se împleteşte cu credința, în care emoțiile trebuie ținute în frâu de rațiune, în care, de cele mai multe ori, o zi seamănă cu alta numai pentru că ești mereu pus în fața provocării de a folosi la maximum ceea ce ştii şi de a conştientiza (uneori frustrant și dureros) că nu știi deajuns. Trecând de la un pacient la altul, într-un ritm care pentru un ochi profan aduce a haos, ajungi câteodată să simți că funcționezi „pe pilot automat“, că nu ai suficient timp să gândeşti, să vezi imaginea de ansamblu, să înveți destul din reuşite, dar şi din greşeli, din eşecuri, fie că sunt ale tale sau ale altora. În astfel de momente îmi amintesc de o povestioară, o pildă care mi-a fost spusă odată. Este vorba de povestea cu întrecerea între doi tăietori de lemne. Cel mai tânăr, lucrând continuu și cu îndârjire, era din ce în ce mai uimit, dar și mai sigur că va câştiga, auzind că la intervale regulate sunetul securii competitorului său amuțea pentru o vreme. La sfârşitul zilei a constatat, totuși, că rivalul său, deși mai vârstnic, reuşise să taie mult mai mulți copaci... Probabil ați intuit deja tâlcul poveştii: în timpul pau- zelor regulate, omul îşi trăgea sufletul, dar îşi şi ascuțea securea... Pentru mine, perioada studiilor doctorale nu a fost nici pe departe una în care am avut prea mult timp să-mi trag sufletul", ci mai degrabă una în care am fost îndrumată, am învăţat şi chiar am fost obligată să îmi ascut securea“, să gândesc, să evaluez şi să valorific experiența adunată zi de zi în spital.”