Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

Rezumat Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul - Ieromonahul Isaac
Între sfinții nevoitori ai vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul ni se arată ca un luceafăr deasupra Muntelui Sfânt – monah de-a pururi rugător, vas ales al harului dumnezeiesc și povățuitor blând al mulțimilor însetate de Dumnezeu.

Dar ce evlavie sălășluia în acest monah, de se apropiau păsările cerului fără frică, iar fiarele câmpului veneau la el ca la un al doilea Adam? Ce taină purta trupul acela istovit de post și de priveghere, de simțeau toți în preajma lui pacea din Ceruri? Ce rugăciune ardea în el noaptea, de se umplea chilia de o lumină mai strălucitoare decât soarele, iar el abia cuteza să respire, de teamă să nu risipească ce i se dăruise?

Sfântul Paisie vindeca bolnavi fără să-i atingă, răspundea la întrebări înainte să fie rostite, vorbea cu oameni în limbi pe care nu le știa și se afla, în același timp, în chilia sa și la căpătâiul celor suferinzi din lume. Se lupta cu diavolii în fiecare noapte și îi biruia – nu prin puterea sa, ci prin Cel ce sălășluia întru el. Această carte este o fereastră deschisă spre sufletul unuia dintre cei mai îndrăgiți sfinți – o comoară de învățături înțelepte și mărturii cutremurătoare, culese spre uimirea și mângâierea celui ce o va citi.

„Fiul meu nu mai vorbea cu mine de doi ani. Am început să dorm cu icoana Sfântului Paisie sub pernă. Peste o săptămână m-a sunat. Plângea. Eu plângeam. Ne-am regăsit." - Elena, 52 ani

„Medicii îmi spuseseră că nu mai pot face nimic. Am început să mă rog la Sfântul Paisie, așa cu îmi recomandase duhovnicul. La următorul control, doctorul m-a privit lung și mi-a spus: <<Nu știu ce ați făcut, dar continuați.>>" - Gheorghe, 61 ani

„Mă simțeam epuizată, golită pe dinăuntru. Am deschis cartea la o pagină la întâmplare și primul rând m-a oprit în loc — părea scris special pentru mine. De atunci, citesc în fiecare seară câteva pagini din carte și dorm liniștită." – Maria, 48 ani

Fragment din carte
Odată, un monah i-a adus dulciuri și a stăruit cu blândețe să guste. Starețul nu a mâncat. „Lasă mai bine”, a spus, „știi ce-mi va spune noaptea dangalache? Mai bine să nu-ți spun.” Altul i-a oferit ciocolată, dar el a refuzat, zicând: „O să mă ia în râs dangalache la noapte.” Când voia să povestească vreun vicleșug al diavolului, spunea râzând, cu simplitate: „Să vezi ce mi-a făcut ieri dangalache.” Dar deodată devenea serios, iar chipul lui se umplea de întristare. Clătinând trist din cap, spunea: „Cea mai frumoasă făptură, în ce stare a ajuns din pricina mândriei! Din ceata celui dintâi ordin îngeresc a căzut și a ajuns diavol, plin de ură și răutate. Din înger de lumină s-a făcut demon întunecat.” Nu simțea ură și nici nu-l blestema pe diavol. Îl compătimea și se ruga, dacă ar fi cu putință, să se pocăiască și să ajungă din nou înger de lumină.