Suflete de sticla. Traumele celor rataciti in trecut

Dincolo de singurătate
„Cine sunt eu? Dar cine sunt eu cu adevărat?" erau întrebările de o perversitate cronică ce-l vizitaseră de nenumărate ori în acea zi. Acum păreau mai apăsătoare, mai reci şi mai zgomotoase decât ieri sau în săptămânile trecute. Aparent, era doar o altă zi.

 

Ce-i drept, una dintre acelea peste care ai prefera să sari, dormind până în următoarea dimineaţă. Sau poate că doar muncise, din nou, până la epuizare. Dincolo de explicaţia reală, părea să fie mai detaşat de sine ca oricând. Gândurile îi zăceau împrăştiate într-o parte, în timp ce emoţiile îi erau amorţite în altă parte - ca uitate în două cutii prăfuite, despărţite de graniţa invizibilă dintre conştient şi inconştient.

 

Stând aşa, parţial disociat, aflat într-o pseudorecuperare şi aşteptând, parcă, să fie judecat de către o semnificativă instanţă morală, Baltazar auzi un zgomot de tocuri pe marmura sălii de la intrarea în tribunal. Era târziu şi clădirea rămăsese aproape pustie.

 

Paşii îl deşteptară la realitate în doar câteva secunde. Instantaneu, simţi cum sângele-i revine-n trup, inima o ia la goană şi o nouă întrebare îl ademeneşte, aşa cum au obiceiul negustorii, în bazarul cu mirodenii din Istanbul. „Cine este ea? Cine este această fiinţă umană?" devenise curiozitatea care-1 scotea din orice stare de lâncezeală sufletească şi-l curenta cum doar iubirea o poate face cu sufletul unui amărât de muritor.

Intre „Cine sunt eu?“ şi „Cine este ea?“, răspunsul veni fulgerător: „Baltazar şi Silvia*. Asocierea de nume i se adânci în creier, ca şi cum ar fi fost scrijelită pe o scoarţă de copac. O privea de la depărtare şi i se părea că nu prea seamănă cu poza de pe net. îi căutase profilul online, încercând să înţeleagă dacă se putea baza pe ea.

 

Şi se pomenise rămânând cu ochii aţintiţi la fotografia de pe monitor. „E, totuşi, foarte frumoasă'', gândi el acum, imaginându-şi că el însuşi arată relaxat. Trebuie că se făcuse frig în clădire, căci îi tremurau uşor genunchii şi avea mâinile reci. Cineva împuţinase luminile în tot parterul şi, probabil, închisese o parte dintre calorifere. Iarna era pe sfârşite, iar el presimţea asta de ceva vreme.

Dar nu se putea abţine s-o lege în continuare de gândurile lui. „Oare, să fie posibilă apariţia iubirii chiar mai înainte de a cunoaşte obiectul iubit?'' fusese următoarea întrebare cu sens, în mintea lui de bărbat raţional şi logic, aşa cum se ştia. însă cu fiecare secundă ce se scurgea, curiozitatea faţă de ea devenea mai puternică. Ecoul paşilor se auzea din ce în ce mai aproape. în cele din urmă, cine l-ar mai putea judeca?

 

Atunci când vine vorba despre iubire, unii spun că ochii văd, inima cere. Dar în viaţa lui, pofta spirituală depăşea, desigur, orice dorinţă carnală. în astfel de cazuri, nu mai poţi să ştii, în mod cert, când şi cum se ivesc prevestitorii iubirii.

—    Bună seara, spuse ea pe un ton cordial, întinzându-i o mână ca de porţelan şi strângându-i mâna ferm, aşa cum se obişnuieşte între doi oameni care s-au întâlnit pentru afaceri.

—    Bună seara, răspunse el zâmbind încurajator.

In realitate, avea pe faţă un rictus, ca atunci când era copil şi trebuia să-i spună maică-sii că ciorba fusese bună, doar că el... mâncase un măr înainte să apuce ea să-l cheme la masă...