„Luă de pe canapea cuvertura aceea purpurie, țesută cu aur, care o acoperea şi, ţinând-o în mâini, trecu în spatele paravanului. Oare chipul de pe pânză era mai dezgustător decât înainte? I se părea neschimbat, dar ura i se intensificase. Păr de aur, ochi albaştri, buze roșii, trandafirii – toate erau la locul lor. Doar expresia se schimbase. Arăta cumplit, cu trăsătura aceea de cruzime. În comparaţie cu reproșurile și criticile tăioase citite pe pânză, cât de superficiale fuseseră mustrările lui Basil în legătură cu Sibyl Vane! – cât de superficiale şi lipsite de importanţă! Propriul suflet îl privea de pe pânză și îl chema la judecată. Îl cuprinse o senzație de durere, moment în care aruncă giulgiul bogat peste tablou. În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă. “