Transilvania Interbelica Traditie Si Innoire

Pe copertă: Familia Regală părăsind Biblioteca Universității, 1919

Sursa foto: Fond ilustrații, Colecții speciale, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Fiecare generație și-a imaginat că ar putea construi o lume ideală, fără să înțeleagă întotdeauna că doar elitele pot orienta cursul unei societăți, care trebuie să fie organic. Acum se duce o luptă între globalizare și naționalism, iar ambele expresii se aud din gura politicienilor. Părinții globalizării și-au închipuit că pot uniformiza lumea printr-o limbă unică, aceleași obiceiuri, credințe, veșminte, alimentație etc. Naționaliștii au făcut și ei suficiente erori, dar a fi naționalist înseamnă să îți iubești națiunea. Acest fapt nu presupune însă că urăști alte nații, iar aici se face o altă eroare, naționalismul confundându-se cu șovinismul și xenofobia. În ceea ce privește unitatea între oameni, să-l cităm pe antropologul Francisc Rainer, care ne atenționează că „această unitate se cuvine nu numai să o observăm și să o declarăm, ci și să o trăim”. – Mircea Gelu Buta

Mircea Gelu Buta face parte din stirpea nobilă a medicilor-cărturari și chiar a medicilor-artiști, mai ales dacă ținem seama de faptul că este membru al Uniunii Scriitorilor și că semnează câteodată și beletristică. Mai mult, atunci când scrie istorie, o face în manieră artistică, îmbinând utilul cu frumosul, după vorba latină utile dulci. În cartea aceasta despre România interbelică există o undă polemică – decentă și demnă – legată de încercările recente de „a demonstra” politica rasială a României din secolul al XX-lea și, mai ales, tendința autorităților române spre eugenie, spre controlarea nașterilor în vederea optimizării „rasei”, cum se spunea și se credea atunci. Mircea Gelu Buta arată că românii interbelici, în afară de declarații, de experiențe benigne și de teorii de antropologie rasială, de craniometrie și de eugenism – împrumutate și copiate și acestea de la teoreticieni occidentali –, nu au întreprins practic nicio experiență pe oameni, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în mai multe țări europene și spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat chiar în Germania nazistă și în teritoriile anexate sau în conduita unor lideri sași și maghiari din partea de Transilvanie frântă la 1940 din trupul României. Autorul demonstrează că, dimpotrivă, românii transilvăneni au fost, până la unirea cu România, victime ale politicii discriminatorii, fiind socotiți „popor inferior”, „fără istorie”, „de periferie”. Cartea este și un act de dreptate și de înălțare intelectuală, aducând unda de adevăr necesară pentru stabilirea echilibrului într-o lume frământată și care a condus, până la urmă, spre Al Doilea Război Mondial. Astfel, lucrarea devine și o „carte de învățătură”, cam în felul în care înțelepții de odinioară știau cum să se adreseze Cetății, cum să clameze în Agora dreptatea socială ca să păstreze și să fortifice binele comunității. – Ioan-Aurel Pop