Viata lui Rance

raducere din limba franceză de Marina Vazaca

Armand Jean le Bouthillier de Rancé (1626‑1700) a fost un abate francez care, după o tinerețe lumească, s-a retras la abația La Trappe, inițiind o reformă strictă bazată pe austeritate extremă, tăcere și muncă fizică. Această mănăstire a devenit nucleul unui nou ordin monahal, trapiștii (cistercieni), care continuă și astăzi să urmeze idealul său de pocăință radicală. Prin scrierile și exemplul său de viață, Rancé a devenit o figură centrală a spiritualității secolului al XVII-lea, reactualizând rigoarea monahismului primitiv într-o epocă de relaxare a moravurilor bisericești.

Editura Vremea a decis să reia Viața lui Rancé într-o nouă ediție, revăzută, pentru că această ultimă scriere a lui Chateaubriand reprezintă, în multe privințe, o completare firească și necesară a Memoriilor de dincolo de mormânt, operă tradusă pentru prima dată integral în limba română și publicată la editura Vremea în 2021. Viața lui Rancé este mai mult o confesiune mediată, pentru care Chateaubriand transformă un proiect biografic comandat – viața abatelui reformator al ordinului cistercienilor – într-o continuare a propriilor memorii.

– Editura Vremea

În Viața lui Rancé, de sub asprimile religiei se ivește neîncetat tumultul dragostei și al libertinajului... În fiecare rând, în fiece clipă, viața scriitorului răzbate din spatele vieții sfântului. Și iubirile lui René din spatele iubirilor lui Rancé.

Această poveste romantică în plin ev clasic, când pasiunea și moartea se preschimbă în iubirea lui Dumnezeu, era un subiect de vis pentru Chateaubriand, înnebunit întreaga viață de religie și de femei. Haotică, rugoasă, imprevizibilă, plină de îndrăzneli și de racursiuri, cartea nu s-a bucurat de prea mare succes… Chateaubriand nu a fost totuși niciodată atât de tare și atât de iute. Prea tare, poate, și desigur prea iute. Viața lui Rancé scânteiază de imagini concise și de formule bine țintite.

- Jean d’Ormesson

Rancé ar fi un om de alungat dintre oameni dacă el însuși nu ar fi împărtășit și nu ar fi întrecut rigorile pe care le impunea celorlalți: dar ce să-i spui cuiva care îți răspunde cu patruzeci de ani de sihăstrie, care îți arată membrele ulcerate, care, departe de a se plânge, se resemnează și mai mult pe măsură ce durerea îi devine și mai mare? Așa se face că le închidea gura dușmanilor săi […], că-și alunga dușmanii arătându-le capul însângerat al penitenței. Voia ca odată cu el să piară toți păcătoșii; aidoma căpitanilor vestiți, nu se uita la numărul morților, doar să aibă victoria asigurată.

- Chateaubriand