Infernul

Dante coboară în adâncurile subterane ale „Infernului” pentru a se întâlni cu cei din lumea umbrelor, descriindu-le patimile și chinurile prin care aspiră la mântuire. Autorul florentin face același lucru când urcă la antipozi, pe muntele „Purga-toriului”, de unde se va înălța mai întâi în Paradisul terestru (Eden), apoi spre al nouălea Cer, în Paradis. Este cea mai îndrăzneață călătorie a spiritului uman, descensio et ascensio, cea mai mare aventură poetică a unui geniu proto-renascentist, cu care Italia se poate legitima în fața lumii întregi.
Divina Commedia, prin imaginație, viziune și profeție, este o capodoperă a literaturii universale ce va fi comparabilă doar cu cea scoasă la lumină trei secole mai târziu de dramaturgul-poet Shakespeare, sau cu cea realizată de prozatorul Cervantes. Comparația Divinei cu o catedrală gotică se justifică prin imaginația componistică, plasticitatea figurilor de retorică poetică, permanentul imbold ascensional ce-o animă întru idealitate și spiritualitate. Italienistul Alexandru Balaci compară poema lui Dante cu un imens tribunal al cărui suprem judecător este; exilat: în fața lui se prezintă personaje biblice, mitologice, papi, împărați, înalți prelați și seniori ai Florenței și ai altor cetăți, ghibelini sau guelfi, albi sau negri.
Geo VASILE