Jurnalul unui jurnalist fara jurnal (2 volume)

EdiÈ›ie îngrijită, note, notă asupra ediÈ›iei, referinÈ›e critice È™i indice de nume de Toma Velici

Prefață de Dan C. Mihăilescu

Notă biobibliografică de Antonio Patraș și Toma Velici

„Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creÈ™tin, totuÈ™i premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc. Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiÈ›ionat», câinelui i se arată un cerc fluorescent È™i i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, È™i i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima. După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform È™tiinÈ›ei. Nu i se dă carne, bineînÈ›eles. Apoi, cercul e turtit È™i transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică. După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebuneÈ™te, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să È™i moară de foame…
Prin anii cincizeci, mi se explica È™tiinÈ›ific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociaÈ›ia respectivă. La anchete È™tiam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine ameninÈ›are nu sunt decât metode prin care se urmăreÈ™te starea de letargie. Dacă, după atâtea îngheÈ›uri È™i dezgheÈ›uri, epoci de închidere È™i deschidere, libertate È™i teroare, mascări È™i demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov È™i Secenov erau mari savanÈ›i È™i că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.” (Ion D. Sîrbu)

„Găsesc în Jurnal multă gândire în pilde, adică primitivă, adică poetică; o continuă trepidaÈ›ie lirică. O aripă gata să zboare, din care sare o pană – pana autorului – È™i notează repede-repede o spusă, ca o È›ipuritură, după care se întoarce fuga în aripă... Cartea e vie, respiră È™i simÈ›i că un mare spirit È™i-a dat foc în ea. Arde fără fum È™i fără să acuze vreo durere fizică. Nobila sa discreÈ›ie o întâlnim È™i în Jurnal. Mai nimic despre suferinÈ›ele fizice îndurate de-a lungul îngrozitoarelor decenii. Durerea e distilată în amărăciunea aforismelor... Ion D. Sîrbu a fost È™i om de teatru. A cheltuit în această direcÈ›ie multă energie È™i talent. Dramaturgul se simte È™i aici peste tot – acea È™tiință a rostirii, pregnanÈ›a replicii È™i precizia cuvintelor. GradaÈ›ia măiestrită, cu miez filosofic, evoluând spre un punct culminant È™i având un final memorabil... Îmi vine acum să-i spun: Domnule Gary, nu vă mai minimalizaÈ›i, pentru că lumea nu È™tie de glumă È™i cu modestia nu se face nimic azi. SunteÈ›i un mare, fermecător scriitor! Acest jurnal spulberă mitul sertarelor goale, iar cărÈ›ile dumneavoastră, redescoperite, vor face deliciul generaÈ›iilor cu care veÈ›i putea sta, în sfârÈ™it, de vorbă, fără teamă că sunteÈ›i spionat ori înregistrat. Mi-aÈ›i bucurat inima, domnule Gary!” (Marin Sorescu)

„Aceste disparate note (sau glosse sau gnome sau microeseuri), fiind simple anexe ale timpului în care, lucrând ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul È™i Catedrala È™i Dansul Ursului, au avut, de-a lungul anilor 1983-87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa săracului, Adagii È™i soliloquii È™i, de circa doi ani, ExerciÈ›ii de luciditate...
Ieri, plimbându-mă prin parcul ursului meu, mi s-a părut că toate aceste însemnări, aÈ™a disparate È™i haotice cum sunt (griji, spaime, gânduri), s-ar putea transforma într-o carte. Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Scriindu-le, mi-am educat raÈ›iunea, obligând-o să se exprime clar, scurt È™i precis, comunicând, celor ce vor veni după mine, tot ceea ce – în urma unei vieÈ›i anoste È™i a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvânt sau poveste. Mi-am conservat È™i întărit libertatea interioară, depistându-mi obsesiile, combătând letargia, disperarea È™i foarte desele invitaÈ›ii la sinucidere. Pe undeva, dacă ele ar fi citite împreună cu proza mea de bătrâneÈ›e, un anume portret al meu È™i al generaÈ›iei spirituale de care aparÈ›in s-ar putea desprinde ca din ceață sau peÈ™teră.” (Ion D. Sîrbu)