Marile petreceri ale romanilor. Chefuri, zaiafeturi, praznice, baluri, soarele si chindii

… A fost odata lumea cârciumioarelor pitorești, în care mititeii erau când muiați în șampanie, când stropiți cu bere de la butoi, și al gospodariilor oneste, în care masa luata în familie, duminica, era privita cu religiozitate. Un univers patriarhal în care oamenii știau sa se bucure de viața, celebrându-i valorile simple, dar perene. Totodata, aceasta era și lumea chefurilor boierești strașnice, a balurilor protipendadei și a banchetelor sofisticate ale Casei Regale.

În jurul lui „a mânca – mâncare“ vibra o întreaga cultura, nu doar culinara, pe care cel mai bine a descris-o Constantin Bacalbașa, autorul unui tom de referința precum Dictatura Gastronomica (primele ediții în 1934 și 1935).

Vechii București, ca și întreaga Românie, în fapt, erau un loc geometric al gustului, pasional, plin de temperament, în care emoțiile se consuma intens, inclusiv la nivel culinar. Restaurantele, bodegile și bacaniile devin personaje importante ale vieții cotidiene, repere ale nivelului de civilizație atins de Micul Paris contaminat de toate aromele balcanic-orientale, în care, la nivel istoric, s-au sedimentat, adesea haotic, influențe de tot felul. Totul pare un cazan încins în care fierb ingrediente contradictorii, dar, finalmente, absolut savuroase. Permanent, cultura sa se nutrește dintr-un conflict interior constitutiv între stratul popular-arhaic, al unui primitivism delicios, și cel deloc voalat, aspirațional, de asumare a gastronomiei occidentale.

Un faimos enunț putea fi citit acum la propriu: Pohta ce-am pohtit…