Pamantul si Tara in Evul Mediu romanesc (secolele XIII-XVI)

„Lectia pamantului in cultura romana trimite la timpuri mitologice. Pe atunci, nu se puteau imagina viata in afara pamantului si pamantul in afara vietii. De aceea, oamenii datorau un respect sacru fata de pamant, pe care-l adorau aidoma apei, focului si aerului. Romanii nu au facut exceptie de la aceasta viziune, adorand pamantul ca pe-o zeitate, cinstindu-l si, mai presus de toate, lucrandu-l cu grija, ca sa produca hrana, sa ofere adapost si sa ocroteasca viata.”

Academicianul Ioan-Aurel Pop ne ofera, in prezentul volum, o minutioasa analiza a locului detinut de pamant – si de proprietatea asupra pamantului – in epoca medievala romaneasca, insa cu dese trimiteri si la realitatile europene ale perioadei. Iar preocuparile sale nu se limiteaza la aspectele economice, sociale sau juridice, ci le vizeaza si pe cele legate de identitatea nationala, plasate in acest context. Asa ca, in mod firesc, nu uita sa compare mereu situatiile existente, intr-o privinta sau alta, in Moldova, Muntenia si Transilvania. Poate si pentru ca e de acord cu ideea de unitate formulata de Nicolae Iorga:

„In timpurile cele vechi, romanii nu faceau nicio deosebire in ceea ce priveste tinuturile pe care le locuiau; pentru dansii, tot pamantul locuit de romani se chema Tara Romaneasca. Tara Romaneasca erau si Muntenia, si Moldova, si Ardealul, si toate partile care se intindeau pana la Tisa chiar, toate locurile unde se gaseau romani. N-aveau cate un nume deosebit pentru deosebitele tinuturi pe care le locuiau si toate se pierdeau pentru dansii in acest cuvant mare, covarsitor si foarte frumos de Tara Romaneasca”.

Presarata ici si colo cu amintirile autorului (care nu este totusi „pe deplin impacat cu un asemenea procedeu”) si avand in unele locuri „un iz polemic, uneori abia perceptibil, alteori subliniat direct”, Pamantul si Tara in Evul Mediu romanesc constituie, in mod cert, o lucrare aparte.