Omul duplicat

Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu

Tertuliano Máximo Afonso, protagonistul romanului Omul duplicat, este profesor de istorie la liceu. E divorţat, deseori deprimat şi duce o viaţă de rutină. Urmând sfatul unui coleg de a încerca să se distreze puţin, într-una din zile închiriază un film, care însă nu-i face nici o plăcere. Târziu în noapte, se trezeşte din somn cu sentimentul că nu e singur în casă. Revine în sufragerie, unde lăsase deschis videoplayerul cu filmul înăuntru, şi descoperă figura unui actor care îi seamănă perfect. Din acest moment, povestea se va transforma într-un thriller în care victima se află în căutarea propriei identităţi.

„Într-un fel, se poate spune că, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, carte după carte, am reușit să implantez în omul care eram personajele pe care le-am creat. Cred că fără ele n-aș mai fi cel care sunt azi; fără ele poate că viața mea n-ar fi putut să devină altceva decât o schiță imprecisă, o promisiune care, ca atâtea altele, n-ar fi rămas decât o promisiune.”
(José Saramago)

„Avem de-a face cu un fenomen neiertător de violare a teritoriului: o invazie mutuală de identitate. Deși dublurile se despart cu dinții strânși (ca să nu muște), o ură metafizică, letală, a prins deja rădăcini în relația dintre ei. Va crește într-o răzbunare care se manifestă în simetrii neînfricate și duce la tragedie — pusă în scenă cu suspans și dezvoltată cu ingeniozitate. Mai mult, pentru că acesta este un roman de Saramago, ceea ce este îngrozitor, apoi trist până la lacrimi, apoi ironic până la diabolic reușește să fie de asemenea și amuzant. Și, dincolo de asta, există tandrețea. Scriitorul folosește o singură mască și pentru tragedie, și pentru comedie.” (The New York Times)

„Cred că romanul nu este atât un gen literar, cât un spațiu literar, ca o mare umplută de multe râuri. Romanul primește frânturi ale științei, filozofiei, poeziei, le conține pe toate; nu înseamnă pur și simplu să spui o poveste.” (José Saramago)

„Romanele lui José Saramago inventează o circumstanță ciudată — un fel de ce-ar fi dacă, așa cum se întâmplă în science-fiction — pe care o populează cu o umanitate nefericită... Și, înainte de a-și lăsa personajele să se miște, aranjează pentru ele o comedie umană, în care să se poată juca. O grădină a raiului cu un șarpe viclean și un măr care explodează. În diferite proporții, este vorba de o furie socială — melancolică, amuzantă și uneori înspăimântătoare.” (The New York Times)