Poeme nescrise

Poet al ceremonialului sobru care instituie, în spatele särba-torii cuvintelor, angoasa căutării, Vasile Dan atinge, în Poеmе nescrise, o limită a sensibilității și a limbajului, deopotrivă.

Poemul care se retrage pe măsură ce se scrie este, desigur, o metaforă a lumii ce se închide pe când o străbatem. Sau a sensurilor care se ascund chiar în timp ce sunt dezvelite de ochiul pătrunzător al poetului. Care, înțelepțit de deşertăciunea scormonirii printre înțelesuri, se retrage în contemplația crepusculului discursului.

Să nu ne lăsăm înșelați de seninătatea poemelor lui Vasile Dan. În spatele măştii ironice şi împăcate se ascunde un poet metafizic, care pipăie cu gândul marginile lumii, clivajele morale şi „insuportabila incertitudine a existenței". Poemul nescris se transformă, astfel, în limba nescrisă: imagine fragilă, dar pregnantă a evanescenței artei și, implicit, a cunoaşterii cuprinse în ea. Acest poet discret, care stăpânește ca nimeni altul arta prețioasă a brevilocvenței, este în fond un neașteptat blagian postmodern, a cărui conştiinţă artistică (dar și morală) rămâne limpede și coerentă, într-un univers fracturat și nesigur. Este unul dintre puținii de azi din a cărui ecuație raționalitatea nu a eliminat cu totul sensibilitatea, după cum nici jocul gratuit şi superficial nu și-a făcut loc în poem, în detrimentul „greului rostirii" şi al temelor grave.

RĂZVAN VONCU